Extrait du Synaxaire.
Traduction française par Père Macaire, moine de Simonos-Pétra
Notre saint Père Nectaire naquit le 1er octobre 1846, à Sélybrie (Thrace), d’un couple de pauvres, mais pieux chrétiens : Dimos et Marie Képhala. Nommé Anastase au saint Baptême, il montra dès son enfance une grande piété et un goût profond pour l’étude.
Comme sa mère lui apprenait le Psaume 50, il aimait à répéter le verset : « J’enseignerai Tes voies aux pécheurs…» (Ps 50, 15). Après avoir reçu l’enseignement élémentaire dans sa patrie, il fut envoyé par ses parents à Constantinople pour poursuivre son éducation, tout en travaillant comme employé dans un magasin.
Le jeune garçon restait alors insensible aux troubles de la vie mondaine et se préoccupait seulement d’édifier en lui, nuit et jour, l’homme intérieur à l’image du Christ, par la prière et la méditation des écrits des saints Pères.
À l’âge de vingt ans, il quitta Constantinople pour devenir instituteur dans l’île de Chios. Il y encourageait avec zèle la jeunesse et les villageois à la piété et aux oeuvres de la vertu, non seulement par ses paroles, mais surtout par l’exemple même de sa vie d’ascèse et de prière. Désirant depuis longtemps embrasser la vie semblable aux Anges, il devint moine sous le nom de Lazare, le 7 novembre 1876, dans le célèbre monastère de Néa- Moni (Chypre).
Ne cherchant que les choses d’en- haut, modèle de douceur et d’obéissance, il se fit aimer de tous les frères de la communauté et devint diacre un an plus tard. Grâce à la générosité d’un pieux habitant de l’île, puis à la protection du patriarche d’Alexandrie, Sophrone, il put compléter ses études à Athènes et obtenir le diplôme de la faculté de Théologie. En 1885, il gagna Alexandrie, où il fut bientôt ordonné prêtre, puis consacré métropolite de la Pentapole (ancien diocèse correspondant à la Libye supérieure). Prédicateur et secrétaire patriarcal, il fut affecté au Caire, comme représentant du patriarche, dans l’église de Saint- Nicolas.
Malgré ces honneurs, Nectaire ne perdait rien de son humilité et savait communiquer à son troupeau spirituel le zèle pour les vertus évangéliques. L’amour et l’admiration que lui portait le peuple tournèrent pourtant à son désavantage. À l’instigation du Diable, certains membres du patriarcat, jaloux de ses succès, le calomnièrent, en disant qu’il cherchait à s’attirer les faveurs du peuple dans le but de s’emparer du trône patriarcal d’Alexandrie.
Comme le saint ne cherchait pas à se justifier, mais mettait sa confiance dans la promesse du Christ qui a dit: «Bienheureux serez- vous quand on vous insultera, quand on vous persécutera et qu’on vous calomniera de toute manière à cause de moi…» (Mat. 5, 11) il fut chassé de son siège et s’embarqua pour Athènes, où il se retrouva seul, ignoré, méprisé et manquant même du pain quotidien, car il ne savait rien garder pour lui- même et distribuait aux pauvres ses maigres ressources.
Abandonnant son projet initial de se retirer au Mont- Athos, le doux et humble imitateur de notre Seigneur Jésus- Christ, préféra sacrifier son amour de la retraite au salut de son prochain. Il resta quelques années comme prédicateur (1891- 1894), puis fut nommé directeur de l’école ecclésiastique Rizarios, destinée à la formation des futurs prêtres. Sa profonde connaissance de l’Écriture, des saints Pères et mêmes des sciences profanes, et son autorité pleine de douceur dans la direction des hommes lui permirent de donner rapidement â cette institution une haute qualité intellectuelle et morale.
Le saint hiérarque se chargeait de la direction et des leçons de Pastorale, mais il ne cessait pas pourtant de vivre le programme d’ascèse, de méditation et de prière d’un moine, en y ajoutant les hautes fonctions de prédication et de célébration régulière des saints Mystères, au sein de l’école, mais aussi dans la région d’Athènes.
Nectaire gardait pourtant au fond de son coeur un amour brûlant pour la quiétude et la paix de la vie dans les monastères, aussi profita- t- il du désir exprimé par un certain nombre de ses filles spirituelles pour se retirer des troubles de la vie mondaine et fonder un monastère féminin dans l’île d’Égine (entre 1904 et 1907).
Malgré d’innombrables soucis et difficultés, le saint veillait à y instaurer un type de vie cénobitique dans la fidélité scrupuleuse â l’esprit des saints Pères. Il dépensait sans compter ses forces corporelles et spirituelles pour l’installation des bâtiments, pour la célébration des offices et pour la direction spirituelle de chacune de ses disciples.
On le voyait souvent travailler au jardin, vêtu d’une misérable soutane, ou, lorsqu’il disparaissait pour de longues heures, on devinait qu’il s’était alors enfermé dans sa cellule pour élever son intelligence vers Dieu, en la fixant dans son coeur pour y goûter la douceur du saint Nom de Jésus.
Bien qu’il ait fui tout contact avec le monde et qu’il réglât strictement les visites dans le couvent, la réputation de ses vertus et des grâces que Dieu lui avait données se répandit dans la région, et les fidèles venaient vers lui, attirés comme le métal par l’aimant. Il guérit de nombreux laïcs et des moniales de maladies qui les affligeaient, fit venir la pluie sur l’île qui souffrait de la sécheresse.
Il soulageait, consolait, encourageait… Il était tout pour tous: pouvant tout dans le Christ qui habitait en lui par la Grâce du Saint- Esprit. Il était familier des saints et de la Mère de Dieu, et ceux- ci lui apparaissaient fréquemment pendant la sainte Liturgie ou dans sa cellule. Malgré les difficultés de la période qui suivit la première Guerre mondiale, il interdit strictement à ses moniales de mettre quoique ce soit en réserve pour leur nourriture, mais ordonna de distribuer leurs surplus aux pauvres, en se confiant au jour le jour à la miséricorde de Dieu.
En plus de toutes ces tâches, Nectaire trouvait le temps de rédiger un grand nombre d’ouvrages de théologie, de morale, d’histoire de l’Église pour la confirmation de l’Église de Grèce dans la sainte tradition des Pères, alors souvent ignorée du fait des influences occidentales. Vivant donc comme un ange dans le corps et faisant briller autour de lui les rayons de la lumière incréée de la grâce, le bienheureux eut encore à souffrir calomnies et injustes accusations sur son monastère, de la part de membres de la hiérarchie. Il supporta ces dernières épreuves avec la patience du Christ: sans murmure ni révolte. C’est alors qu’il fut atteint d’une douloureuse maladie pendant plus d’un an et demi. Il rendait grâce à Dieu de l’éprouver ainsi et s’efforça de garder son mal secret jusqu’aux tout derniers temps qui précédèrent sa mort.
Après un dernier pèlerinage auprès d’une icône de la Mère de Dieu, située non loin du monastère, il annonça à ses disciples son prochain départ pour le ciel, et fut transféré dans un hôpital d’Athènes, où, après cinquante jours de souffrances, qu’il supporta avec une patience qui édifiait tous ceux qui l’approchaient, il remit en paix son âme à Dieu (le 8 novembre 1920).
Les fidèles d’Égine, ses disciples et tous les chrétiens qui l’avaient approché pleurèrent la perte du doux et compatissant disciple du Christ, qui, toute sa vie, avait supporté calomnies, persécutions et injustes accusations en prenant pour modèle la divine Passion de son Maître. Mais Dieu lui a rendu gloire et, dès son repos, les miracles ont abondé et abondent quotidiennement jusqu’à aujourd’hui pour ceux qui approchent avec foi de ses reliques ou qui se confient à sa puissante intercession.
Le corps du saint resta miraculeusement incorrompu pendant plus de vingt ans, en dégageant un parfum céleste et délicat. En 1953, lorsqu’il fut finalement dissous selon les lois de la nature, on procéda à la translation de ses reliques et l’on put constater alors que le même parfum s’en dégageait puissamment. Il n’a pas cessé depuis de réjouir les fidèles qui s’approchent de ces précieux restes, en leur donnant l’assurance que Saint Nectaire a trouvé accès auprès de Dieu, dans la demeure des saints. Son culte a été officiellement reconnu en 1961 et le récit de ses miracles ne cesse d’être écrit chaque jour. Son tombeau, à Égine, est devenu un des pèlerinages les plus fréquentés de Grèce.
source: https://www.monastere-transfiguration.fr
Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina este unul din cei mai iubiți și căutați sfinți din Grecia de astăzi.
S-a născut la 1 octombrie 1846, în orășelul Silivria din nordul Greciei. La botez a primit numele de Anastasie, fiind al treilea copil din cei șapte pe care i-au avut părinții săi Maria și Dimos Kefalas.
Primii ani de școală i-a făcut în orășelul natal, dovedindu-se un copil inteligent și dornic de învățătură, foarte atras de biserică și sfintele slujbe.
În 1868, la vârsta de 20 de ani, părăsește Constantinopolul și pleacă în insula Hios. Aici, în satul Lithi, s-a ostenit ca învățător timp de 7 ani, educându-i nu numai pe elevi, ci și pe săteni, îndemnându-i la evlavie și virtute, dându-le exemplu de viață plăcută lui Dumnezeu, ducând un trai simplu, mai mult ascetic, în înfrânare și lucrarea virtuților.
În 1873, părăsește satul și vine la Mănăstirea „Nea Moni“ („Noua Mănăstire“), pentru a se consacra vieții monahale.
După o ucenicie de trei ani, este tuns în monahism cu numele de Lazăr, în ziua de 7 noiembrie 1876.
În ziua de 15 ianuarie 1877, a fost hirotonit diacon de către Mitropolitul Grigorie de Hios, prilej cu care i se schimbă numele din Lazăr în Nectarie.
În ziua de 23 martie a anului 1885, este hirotonit preot de către Patriarhul Sofronie al Alexandriei, iar pe 6 august, duhovnic și mare arhimandrit pe seama Reprezentanței patriarhale de la Cairo. În ziua de 15 ianuarie a anului 1889, este hirotonit Mitropolit de Pentapole, în biserica Sfântul Nicolae din Cairo.
Toți creștinii, nu doar din Cairo, ci și din tot Egiptul, îl priveau cu admirație și vorbeau cu mult respect despre el, zicând: „Iată-l pe cel mai vrednic slujitor al Domnului; iată-l pe cel care este vrednic de scaunul patriarhal al Alexandriei!“
Popularitatea de care se bucura Sfântul în rândul maselor largi de credincioși a avut urmări nefaste pentru dânsul, căci i-a umplut pe unii de otrava invidiei. Aceștia au început să-l defăimeze pe Sfântul Nectarie în fața Patriarhului Sofronie.
Eforturile Sfântului de a se dezvinovăți au fost zadarnice. A fost alungat definitiv din Egipt. Părăsește Egiptul și ajunge la Atena în anul 1889.
Cu mare greutate reușește să obțină un post de predicator la Evia.
Dreptcredincioșii de aici, ca și cei din Alexandria, nu încetau să dea însă slavă lui Dumnezeu pentru că trimisese în mijlocul lor un asemenea propovăduitor al adevărului Său.
În luna martie a anului 1894 i se încredințează conducerea Seminarului Teologic „Rizarion“ din Atena. Instalarea lui oficială ca director a avut loc pe data de 13 martie 1894.
Ajuns director al Seminarului, Sfântul se ostenește cu dumnezeiască râvnă pentru a sădi dragostea de Domnul în sufletele elevilor săi, dar și pentru a le îmbunătăți pregătirea teoretică, pentru a le asigura tot ce era necesar ca ei să devină vrednici slujitori ai altarului și luminători ai poporului.
Noul director a restabilit bunele obiceiuri, purtându-se atât cu elevii, cât și cu profesorii, ca un părinte plin de dragoste și câștigând respectul și admirația tuturor. Părintele director le era un exemplu viu și cu neputință de dat uitării.
În paralel cu munca deosebit de ostenitoare de la seminar, Sfântul își continuă și activitatea ca duhovnic, slujitor al Bisericii și mare iubitor de săraci.
În luna iulie a anului 1898, imediat după încheierea anului școlar, Sfântul vizitează pentru prima dată Muntele Athos, unde rămâne o lună întreagă, trecând pe la cele mai de seamă mănăstiri și schituri.
În 1904, bolnav deja, Sfântul se pensionează după o slujire de 14 ani, care avea să rămână veșnic în amintirea tuturor celor pe care îi îndrumase. Sfântul Nectarie se retrage definitiv în insula Eghina și se consacră, pentru tot restul vieții, cu aprobarea Mitropolitului Teoclit al Atenei, ridicării mănăstirii, căreia îi dă hramul „Sfânta Treime“. Cuviosul urmărea cu strășnicie respectarea rânduielilor Sfinților Părinți și a celorlalte reguli monahale, îngrijindu-se de deplina respectare a poruncilor lui Hristos.
A interzis orice lucru nepotrivit și, ca un părinte iubitor, a sădit în sufletele maicilor frica de Dumnezeu, evlavia, cucernicia, dragostea față de aproapele, ascultarea de Biserica lui Hristos, el însuși trăind ca un călugăr și ascet desăvârșit, cumpătat la mâncare, simplu în purtări, fără răutate, smerit și blând cu inima.
Începând cu anul 1919, suferințele trupești ale părintelui încep să se intensifice.
Nimeni n-a știut de boala lui până în 1919, când a mers să se închine unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului, aflată într-o mănăstire situată nu departe de „Sfânta Treime“. Aici a rămas în jur de două săptămâni în rugăciune, meditație și reculegere. Domnul îi descoperise că peste puțin timp îl va lua la Sine.
Pe 20 septembrie, la stăruința maicilor, este internat, pentru tratament, în spitalul Areteio din Atena, unde va rămâne cincizeci de zile. Pe data de 8 noiembrie a anului 1920, după o scurtă suferință, fericitul său suflet a intrat în pacea fără de sfârșit a Domnului. Era în vârstă de 74 de ani.
Cinstitele sale moaște începuseră deja să izvorască mireasmă preafrumoasă; de pe față i se prelingea mir. Îndată a fost dus la Eghina, la mănăstirea ridicată de dânsul, pentru a fi înmormântat acolo.
În anii ce au urmat după îngropare, mormântul Sfântului Nectarie a fost deschis în repetate rânduri. Trupul său a fost găsit întreg și neatins de stricăciune, răspândind mireasma sfințeniei ca un vas ales al Duhului Sfânt.
Părticele din moaștele Sfântului Nectarie, ca și ale multor altor sfinți, au fost împărțite mai multor biserici. Pe data de 2 septembrie a anului 1953, părțile din moaște care fuseseră dăruite spre binecuvântare au fost din nou adunate, în prezența Mitropolitului Procopie, precum și a numeroși clerici, monahi și credincioși simpli. Mireasma cerească ce a umplut îndată întregul ținut nu poate fi descrisă în cuvinte. În 1961, Sfântul Nectarie a fost canonizat de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, având ziua de prăznuire 9 noiembrie.
Sfântul Nectarie
– mare făcător de minuni –
„Nu adunați provizii!“
În anii vitregi ai primului război mondial, maicile de la mănăstirea din Eghina, înfricoșate de perspectivele sumbre ce se întrezăreau în privința hranei zilnice, au vrut să pună deoparte, în hambare, cantități mai mari de grâu, ca să le ajungă pentru o mai lungă perioadă de timp, mai bine zis, pentru cât prevedeau dânsele că avea să țină războiul.
Sfântul, aflând de intenția lor, le-a chemat și le-a spus îndată, cu tărie:
– Să nu faceți asta! Să nu adunați nici un fel de provizii! Iar dacă totuși stăruiți să adunați, să știți că nu vă veți putea hrăni din acel grâu; el va fi insuficient, iar voi veți flămânzi. Vă sfătuiesc să nu adunați defel grâu în plus și nici un fel de alte provizii!
Maicile au ascultat sfatul părintelui lor, care voia să le învețe a-și lăsa întreaga viață în seama purtării de grijă a lui Dumnezeu.
Așadar, în hambar n-a rămas decât o cantitate mică de grâu, cea care făcea față, de obicei, cerințelor mănăstirii.
Dar, minune, din acea cantitate neînsemnată de grâu ele s-au hrănit pe toată perioada războiului, și nu numai ele, ci toți oaspeții care poposeau la mănăstire!
Profund impresionate, monahiile au dat slavă lui Dumnezeu, Care le hrănise în chip minunat, datorită rugăciunilor cuviosului Său, Nectarie.
Ploaie din belșug
Întâmplându-se, într-un an, a fi mare secetă în Eghina, oamenii au venit la Sfântul Nectarie cu lacrimi, cerându-i să mijlocească, prin rugăciunile sale, iertarea poporului și milostivirea lui Dumnezeu.
Sfântul n-a așteptat să fie chemat de două ori. Intrând împreună cu maicile în biserica închinată Sfântului Dionisie, a început a sluji Sfânta Liturghie, în timpul căreia s-a rugat neîncetat ca Domnul să aibă milă de insulă.
Nici nu se terminase încă Sfânta Liturghie, când o ploaie îmbelșugată a început să se reverse din cer, spre folosul întregii făpturi, spre slava lui Dumnezeu, Cel „minunat întru sfinții Săi“.
„De ce nu te apropii?“
O călugăriță ce suferea de multă vreme de o boală gravă a vrut să-l vadă pe Sfântul Nectarie, pentru a-i cere să se roage pentru însănătoșirea ei.
L-a găsit slujind Sfânta Liturghie. Privind în altar, l-a văzut pe Sfânt înconjurat de o lumină dumnezeiască ce strălucea mai tare ca soarele. Înfricoșată de această priveliște, n-a mai îndrăznit să se apropie și a făcut câțiva pași înapoi.
Sfântul însă s-a întors spre ea și i-a vorbit:
– De ce nu te apropii? Vino!
Călugărița a ascultat, s-a apropiat și s-a împărtășit, după care s-a tămăduit îndată de boala de care suferea.
Sfântul Nectarie, mare tămăduitor
O fetiță de șapte ani din satul Halasmeni, care de mult timp avea febră mare, a fost adusă de părinții ei la Sfântul Nectarie și a fost vindecată. O altă tânără care înnebunise din cauza unor farmece, venind la Sfântul Nectarie și spovedindu-se, s-a vindecat, după ce Cuviosul i-a citit câteva rugăciuni pentru însănătoșire.
O femeie care avea mari dureri de cap și care nu putea fi vindecată de doctori, venind la Sfântul Nectarie, a fost tămăduită.
Altă dată, a venit la Sfântul Nectarie un om care de multă vreme era lunatic. După ce Sfântul Nectarie i-a citit rugăciunile de exorcizare, bolnavul s-a vindecat imediat și s-a întors acasă sănătos, slăvind pe Dumnezeu.
Astfel, s-a dus pretudindeni vestea despre harul Sfântului Nectarie, făcător de minuni încă din timpul vieții sale pământești.
Sursa: https://www.doxologia.ro